Maia Stefana Oprea

FINISSAGE ‘AFTER ZĂERCS’ exhibition, 2014

Leave a comment



Finisaj 31 oct. After Zaercs07

ENGLISH: The following text is an excerpt from Pavel Șușară’s speech as a special invitee to the ending of my solo exhibition “After Zăercs” at Signum Gallery,  Bucharest, 31 october 2014

PAVEL ȘUȘARĂ (born in 1953, Banat) is a renowned author, art critic and historian, Romanian poet and writer, researcher of art history at the Institute of Art History of the Romanian Academy.

Maia is a very good revelator. What we see within the generation that she represents, what we see lately, is something that is perfectly synchronised with the kind of life we now have within the small history.  The fine arts, the traditional arts, have tried to create a standard of existence, to lead to some kind of ideality, a sort of timelessness of that which man had as aspiration, as longing, as sublime thought. Acute modernity and postmodernity have brought us in an other area: where things rather live under the empire of relativity that Einstein introduced in the Cosmos and also in the Universe … and less under the stability imagined by the classics. Contemporary painting (…and when I say ‘contemporary painting’ I mean a rudiment of painting, because it does not have anything to do, anymore, in any way, with the type of painting we know from art history: the type of painting that flattens man, that puts him in an ownership position, of a master over a constituted world), today’s painting is a painting that devours itself, that eats its own resources and often impudently confesses its inability to continue to be and to represent something in itself. It becomes a symptom of disintegration, a symptom of decay, but which doesn’t concern art, doesn’t concern language, doesn’t concern words, but is concerned by the actual real facts which determine all these things.

Hence, if we look at what Maia undertakes in this exhibition, we’ll see some of what is happening in our world and how symbolism begins to degrade and fall of its status in the art. On the other hand, painting has been sacralised lately, regardless of its manifestations. Whether it is painting with impulses of representativeness for the species, whether it is a sort of painting that declares its own limits — like at the confessional, it was somehow excluded from new technologies. It is a tough competition, a fierce and absolutely stupid competition between forms of communication, between languages, modalities and vehicles of communication. It is an intolerance both from the traditionalists’ part and from the new technologies, as if they were disputing the same thing. As if two males of different species would fight for a female who is not part of any one species represented by the two. So although they have different ways and approaches, they fight under a territory which is not proper to them, which they cannot appropriate themselves. Therefore, in between installation, video sequences, happening, in between any performance, computer art, any kind of art and painting, there is no dispute in the same territory. Painting has a space that it outlines and has a medium of expression. The alternative arts related to new technologies and attitudes have completely different formulas and expressions, they also have other temptations and other opportunities to showcase what they propose, if they can. What this battle ignores is that both modalities have their own resources to manifest themselves, to enrich their expression and their language, whether they remain in their own gender’s paradigm, in their own domain.

It is not without purpose that I have done this exposure, somewhat detached from the problems posed by strictly by Maia, if she were not herself in this situation. She tries to solve in two ways this crisis of languages, crisis of vehicles, of symbols and ultimately a crisis of existence, a crisis of being. On one hand she renews painting right from within the painting, she does not need to come up with elements that contaminate the space of the painting through the abuse of other areas, and also comes with the video, uncontaminated by stereotypes, by the type of civilisation and culture that the form of painting introduced and with which we are accustomed. Consequently, she tries somehow to reconcile the two attitudes. Implicitly she conciliates them intrinsically through her own action and on the other hand the implicitly demonstrates for who wants to understand, that in between the two there is no adversity in fact. In between computer, in between the video camera or in between any other technology and charcoal there is no difference of essence, both are tools. The problem is what you put from your head, from your being, from your capacity to understand and read the world. (…) From one point of view, Maia’s attitude seems a form of rethinking the relationship between languages, between mediums, between ways of expression and between vehicles. But again(…) it is also about the attitude towards the world, the attitude towards reality and the implicit attitude towards language. Both Maia’s painting, the video sequences and all the others regard a world which has fallen from its heavenly space, if it had ever possessed it other than imaginarily, other than as ideality. It regards this world in its direct and natural mechanics. Any proximity to the being – whatever it would be, determined or collective being – is not very advantageous, neither for the observer, neither for the one who observes. Because here one can see dysfunctions of positioning in their own space, dysfunctions related to the ephemeral condition, to the internal mechanics inside the history in which we live. Maia sanctions precisely this type of decay of existence, of existence itself, of the existence as ideality and the decline of history as we understood it. We understood it by rendering it absolute, while it is actually an extremely vulnerable product. It is rather a fictional product than a real existence. History is an unsuccessful narration. It is a failed narration. Whoever maximally invests in history will be crushed by it, because it is only a mental product. History does not really exist. All the forms that we have considered to be historical and to be in a certain sequence are actually hidden in simultaneity. Because of this, occasionally, in full postmodern period, we are being hit by the middle ages. Since the Middle Ages are not an outdated form, but a form buried in our own paradigm of existence, our own moment of triumph. It is precisely this which Maia discloses. She also has the role of a very high quality sanitary agent. Prevention is no longer possible, she comes to clean up in this precarious world, in this world full of debris, of waste, of pollutants. She takes these, she packs them, she depicts them in the products of her own existence, she puts them in bags, in a ludic act of a child who wraps her dolls, who attempts to fictionalise the derision of her immediate ambiance and afterwards returns them to the world in a kind of cenotaph, of buried tombs, of dead chrysalis, of creature … from whom has died any flame of life, any glimmer of light. The whole of Maia’s creative approach ( although it seems artistic and it is artistic through its enunciation) contains in the background depressions, melancholies, the searches for a lost or never recovered paradise. In any case, it is the attempt of a child with a ludic and fresh spirit to restore on a gratuitousness level what adults have managed to ruin.


Finisaj 31 oct. After Zaercs15

FRENCH :    

– fragment du discours tenu par l’invite special Mr. Pavel Șușară, lors du finissage de l’exposition Après Zăercs’ a la Galerie Signum, Bucarest, 31 octombrie, 2014

PAVEL ȘUȘARĂ (Né en 1953, Banat) est un célèbre auteur, critique d’art et historien, poète et écrivain roumain, chercheur de l’histoire de l’art à l’Institut d’Histoire de l’Art de l’Académie Roumaine.

Maia est un très bon dévoilant. Ce qu’on voit au sein de la génération qu’elle représente, ce qu’on voit dernièrement est quelque chose qui est parfaitement synchronisée avec le genre de vie que nous vivons maintenant dans la petite histoire. Si les beaux-arts, si l’art traditionnel, essayais de créer une norme de l’existence ( d’ammener dans une sorte d’idéalité, d’intemporalité ce que l’homme avait comme aspiration, comme désir, comme haute pensée), la modernité et la postmodernité nous ont apportés dans une autre zone du domaine: là où les choses vivent plutôt sous l’empire de la relativité qu’Einstein à introduit dans le Cosmos, dans l’Univers … et moins sous celui de la stabilité imaginé par les classiques. La peinture contemporaine (…et quand je dis ‘peinture contemporaine’ je veux dire un rudiment de la peinture, car elle n’a plus rien à faire, quoi que ce soit, en aucune façon, avec le type de peinture que nous connaissons de l’histoire de l’art: le type de peinture qui flatte l’homme, qui la met dans une situation de maître d’un monde constitué), la peinture aujourd’hui est une peinture qui se dévore, mange ses propres ressources et confesse — souvent sans pudeur – son incapacité de continuer d’être et de représenter encore quelque chose en elle-même. Elle devient le symptôme d’une désintégration, le symptôme d’une décadence, mais qui ne concerne pas l’art, qui ne concerne pas la langue, qui ne concerne pas les mots, mais concerne les données réelles qui déterminent toutes ces choses.

Donc, si on regarde ce que Maia rend dans cette exposition, nous verrons ce que se passe dans notre monde et comment le symbolisme commence à se dégrader et à tomber de son statut dans l’art. D’autre part, la peinture a été rendu sacrée dernièrement, indépendamment de la façon dont elle se manifeste. Qu’il s’agisse de peinture avec impulsions de représentativité pour le genre ou que ce soit une peinture qui déclare ses propres limites — comme au confessionnal, elle a été en quelque sorte exclue par les nouvelles technologies.C’est une intolérance de la part des traditionalistes et aussi de celle des nouvelles technologies, comme s’ils se feraient contester la meme chose. Comme si deux males, de différentes espèces, se battraient pour une femme qui ne fait pas partie d’aucune espèce représentée par les deux. Donc, même s’ils ont des différentes approches, ils se battent sur un territoire qui ne leur est pas propre, qu’ils ne peuvent pas s’approprier. Entre l’installation, entre les séquences vidéo, entre happening, entre n’importe quelle perfo, entre l’art sur l’ordinateur, entre toute autre forme d’art et la peinture il n’y a pas de dispute sur le même territoire. La peinture détient un espace qu’elle se défini et a un environnement dans lequel elle s’exprime. Les arts qui sont liées aux arts alternatifs, aux nouvelles technologies, ont toutes autres formules d’expression, d’autres tentations, d’autres possibilités de faire valoir ce qu’ils proposent, s’ils réussissent. Ce que cette bataille ignore c’est que toutes deux modalités ont leurs propres ressources pour manifester, pour renouveler leur expression, pour enrichir leur langage, indifféremment s’ils restent dans les paradigmes de leur propre genre, de leur propre domaine.

Je n’ai pas fait pour rien cette introduction un peu détaché des problèmes posés strictement par Maia, si elle n’etait pas elle-même dans cette situation. Elle tente de résoudre de deux façons cette crise des langages, cette crise des véhicules, crise des symboles et, finalement, crise de l’existence, crise d’être. D’une part elle renouvelle la peinture de l’intérieur de la peinture même, elle n’a pas besoin de venir avec des éléments qui contaminerai l’espace de la peinture en abusant d’autres domaines, et elle vient avec l’espace vidéo, non contaminée par les stéréotypes, par le type de civilisation, par la forme de culture que la peinture à introduit et avec lesquelles elle nous a habitués. Alors, elle tente en quelque sorte de concilier les deux attitudes. Implicitement elle les concilie intrinsèquement par sa propre action, pour en faire d’autre part une démonstration implicite, pour qui veut comprendre, qu’il n’y a pas, en fait, d’adversité entre les deux. Entre ordinateur, entre la caméra ou entre toute autre technologie et le charbon il n’y a pas de différence d’essences, toutes deux sont des outils. Le problème est ce que vous mettez de votre tête, de votre être, de votre capacité à comprendre et à lire le monde. (…) D’un point de vue, l’attitude de Maia me semble une forme de repenser la relation entre les langages, entre les médiums, entre les moyens d’expression et entre les véhicules. Mais d’autre part (…) il s’agit aussi de l’attitude envers le monde, l’attitudes envers le réel et l’attitude implicite envers le langage. La peinture de Maia, aussi que les séquences vidéo et toutes les autres, regarde un monde tombé de son espace paradisiaque, si elle l’a jamais eu autrement que imaginé, autrement qu’en tant qu’idéalité et regarde ce monde dans sa mécanique directe, dans sa mécanique naturelle . Tout proximité de l’être – que ce soit déterminée ou l’être collectif – n’est pas très avantageuse ni pour l’observateur, ni pour celui qui observe, car c’est ici qu’on voit les dysfonctionnements de positionnement dans son propre espace, qui sont la condition éphémère, malfunctions mécanique interne de l’histoire dans laquelle nous vivons. Et Maia sanctionne précisément ce type de décadence de l’existence, de l’existence elle-même, de l’existence comme idéalité et de décadence de l’histoire comme nous l’avons compris. Nous l’avons compris en l’absolutisant, mais elle est en fait un produit très vulnerable. Elle est plutôt un produit de fiction qu’une véritable existence. L’histoire est un récit échoué. Ce est un récit échoué. Qui investit au maximum dans l’histoire sera écrasé par elle, parce qu’elle n’est qu’un produit mentale. L’histoire n’existe pas réellement. Toutes les formes que nous avons considérés comme étant historique et dans une certaine séquence, sont en fait déguisés en simultanéité et de ce fait, de temps à autre, en pleine période postmoderne, on est frappés par le Moyen Age. Car le Moyen Age n’est pas désuet, mais c’est une forme enterré dans notre propre paradigme d’existence, notre propre moment de triomphe. Maia divulgue justement ce fait. Elle détient aussi le rôle d’un agent sanitaire de très haute qualité. La prévention n’est plus possible, elle vient nettoyer dans ce monde précaire, dans ce monde plein de débris, d’émissions et de déchets. Elle les prend, les amballe, les saisie dans les produits de sa propre existence, les met dans des sacs, dans un acte ludique d’enfant qui enveloppe ses poupées, qui tente de fictionalizer la derision de son ambience immediate. Puis elle les retourne au monde dans une sorte de cénotaphe, de tombeaux enterrés, de chrysalides sans vie, de créature … qui n’a plus aucune flamme de vie, aucune lueur de lumière. Toute la démarche de Maia (bien qu’il semble artistique et qu’il est artistique par son énonciation) contient en arrière-plan, dans son background, des dépressions, des mélancolies, les recherches d’un paradis perdu ou jamais récupéré. Dans tous les cas, c’est l’essai d’un enfant avec un esprit ludique, frais, de refaire dans le plan de la gratuité ce que les grands hommes ont réussi à abîmer.


Finisaj 31 oct. After Zaercs08

ROMANIAN : – fragment din discursul domnului Pavel Șușară de la finisajul expoziției “După Zercși”, la Galeria Signum, 31 octombrie, 2014

PAVEL ȘUȘARĂ (născut în 1953, Banat) este un renumit autor, critic și istoric de artă, poet și scriitor român, cercetător de istorie a artei al Institutului de Istoria Artei de pe lângă Academia Română.

            Maia e un foarte bun revelator. Ce se vede înauntrul generației pe care ea o reprezintă, ce se vede în ultima vreme, e un lucru care este perfect sincronizat cu tipul de existență pe care îl avem noi acum în istoria mică. Dacă arta plastică, arta tradițională, încerca să creeze un etalon al existenței (să ducă într-un fel de idealitate, de atemporalitate ceea ce omul avea la nivel de aspirație, de năzuință, de gând înalt), modernitatea acută și postmodernitatea ne-au adus într-o altă zonă a arealului: acolo unde lucrurile trăiesc mai degrabă sub imperiul relativității pe care a introdus-o Einstein în Cosmos, în Univers…și mai puțin sub acela al stabilității pe care o imaginau clasicii. Pictura contemporană (…și când spun ‘pictură contemporană’ mă refer la un rudiment al picturii, pentru că ea nu mai are de-a face nimic, în nici un fel, cu tipul de pictură pe care îl știm din istoria artei: tipul de pictură care flatează omul, care îl pune într-o situație de posesor, de stăpân al unei lumi constituite), pictura de astăzi este o pictură care se autodevoră, își mănâncă propriile resurse și mărturisește –de multe ori impudic– incapacitatea de a mai fi și de a mai reprezenta ceva în sine. Ea devine simptomul unei dezagregări, simptomul unei decăderi, dar care nu privește arta, nu privește limbajul, nu privește expresia, ci privește datele realului care determină toate aceste lucruri.

            Deci, dacă e să privim ce face Maia în această expoziție, o să vedem cam ce se întâmplă în lumea noastră și cum simbolistica începe să se degradeze și să cadă din statutul ei în artă. Pe de altă parte, pictura a fost sacralizată în ultima perioadă, indiferent de felul în care se manifestă. Fie că e pictură cu elanuri de reprezentativitate pentru specie, fie că e pictură care își mărturisește ca la confesional propriile limite, ea a fost cumva exclusă de noile tehnologii. E o competiție dură, o competiție acerbă, absolut imbecilă între formele de comunicare, între limbaje și între modalități, între vehicule de comunicare. E o intoleranță și din partea tradiționaliștilor, și din partea noilor tehnologii, ca și cum ei și-ar disputa același lucru. Ca și cînd doi masculi din specii diferite s-ar bate pentru o femelă care nu face parte din nicio specie reprezentată de cei doi. Deci deși ei au căi diferite, au abordări diferite, se bat pe un teritoriu care nu le este propriu, pe care nu au cum să și-l însușească. Deci între instalație, între secvențele video, între happening, între orice performance, între arta pe computer, orice alt fel de artă și pictură, nu există dispută pe același teritoriu. Pictura are un spațiu pe care și-l conturează și are un mediu în care se exprimă. Artele care țin de atitudinea alternativă, de noile tehnologii, au cu totul alte formule de exprimare, alte ispite, alte posibilități de a pune în valoare ceea ce își propun, dacă reușesc. Ceea ce ignoră această bătălie este că și o modalitate și cealaltă au resurse proprii de a se manifesta, de a-și primeni expresia, de a-și îmbogăți limbajul, indiferent dacă rămân în paradigmele propriului gen, al propriului domeniu.

            Nu am făcut degeaba această expunere oarecum detașată de problemele stricte pe care le pune Maia, dacă nu ar fi ea însăși în această situație. Ea încearcă să rezolve în două modalități această criză a limbajelor, această criză a vehiculelor, criză a simbolurilor și în ultimă instanță criză a existenței, criză de a fi. Pe de o parte reînnoiește pictura chiar dinăuntrul picturii, nu trebuie să vină cu elemente care să contamineze spațiul picturii prin abuzul altor zone, și vine cu zona video, necontaminată de stereotipurile, de tipul de civilizație, de forma de cultură pe care pictura le-a introdus și cu care ne-a obișnuit. Deci ea încearcă cumva să concilieze cele două atitudini. Implicit le conciliează intrinsec prin propria ei acțiune, ca pe de altă parte să facă și demonstrație implicită și pentru cine vrea să înțeleagă că între cele două nu există adversitate de fapt. Între calculator, între camera video sau între orice altă tehnologie și cărbune nu există diferență de esențe, ambele sunt instrumente. Problema e ce pui din capul tău, din ființa ta, din capacitatea ta de a înțelege și de a citi lumea. (…) Dintr-un punct de vedere, atitudinea lui Maia mi se pare o formă de regândire a relației dintre limbaje, dintre medii, dintre modalitățile de exprimare, dintre vehicule. Dar pe de altă parte (…) este vorba și despre atitudinea față de lume, atitudinea față de real și atitudinea implicită față de limbaj. Atât pictura Maiei, cât și secvențele video și toate celelalte, privește o lume care a decăzut din spațiul ei paradisiac, dacă l-a avut vreodată altfel decât imaginar, altfel (decât) ca idealitate și privește această lume în mecanica ei directă, în mecanica ei firească. Orice apropiere de ființa –indiferent care ar fi, ființe determinate sau ființa colectivă –nu este foarte avantajoasă, nici pentru observator, nici pentru cel care observă, pentru că aici se văd disfuncții de așezare în propriul spațiu, disfuncții care țin de condiția efemeră, de mecanică interioară a istoriei în care noi trăim. Și Maia sancționează tocmai acest tip de decădere a existenței, a existenței în sine, a existenței ca idealitate și de decădere a istoriei așa cum am înțeles-o noi. Noi am înțeles-o absolutizînd-o, pe când ea de fapt e un produs extrem de vulnerabil. E mai degrabă un produs ficțional decât o existență reală. Istoria e o narație nereușită. E o narație eșuată. Cine investește maximal în istorie va fi strivit de ea, pentru că nu e decât un produs mental. Istoria cu adevărat nu există. Toate formele pe care noi le-am socotit a fi istorice și a fi într-o oarecare succesiune, de fapt se găsesc camuflate în simultaneitate și din pricina asta, din când în când, în plină perioadă postmodernă, ne mai lovește Evul Mediu. Pentru că Evul Mediu nu este o formă depășită, ci o formă îngropată în propria noastră paradigmă de existență, propriul nostru moment de triumf. Maia tocmai acest lucru îl deconspiră. Are cumva și rolul unui agent sanitar de foarte înaltă calitate. Profilaxia nu mai este posibilă, vine și vidanjează în lumea asta precară, în lumea asta plină de reziduuri, de deșeuri, de noxe. Le ia, le ambalează, le ipostaziează în produsele propriei ei existențe, le pune în saci, într-un act ludic de copil care își înfășoară păpușile, care încearcă să-și ficționalizeze deriziunea ambianței immediate. Apoi le restituie lumii într-un fel de cenotaf, de morminte îngropate, de crisalide fără viață, de vietate …din care s-a stins orice flacără de viață, orice licăr de lumină. Tot demersul Maiei ( deși el pare artistic și este artistic prin enunț ) conține în fundal, în background-ul lui, depresii, melancolii, căutările unui paradis pierdut sau poate niciodată recuperat. În orice caz, e încercarea unui copil cu un spirit ludic, proaspăt, nerodat, să refacă în planul gratuității ceea ce oamenii mari au reușit să strice.

Finisaj 31 oct. After Zaercs17 Finisaj 31 oct. After Zaercs16 Finisaj 31 oct. After Zaercs04


Author: maiastefana

Visual Artist portfolio: available artworks: blog:

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in: Logo

You are commenting using your account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )


Connecting to %s