Maia Stefana Oprea


Leave a comment

THE ART BOOK ‘Stacking’ / CARTEA DE ARTĂ “Stivuire”

[EN] Following the ‘Stacking’ exhibition, in collaboration with AnnArt Gallery, curator Raluca Băloiu and graphic designed Andrei Mateescu, a catalog with the same title was released. Journalist Doinel Tronaru wrote about the catalog in the article THE ART BOOK ‘Stacking’, by Maia Ştefana Oprea. Or about the victory of spirit on matter , published on Adevărul.ro platform (https://adevarul.ro/cultura/arte/cartea-artA-stivuire-by-maia-Stefana-oprea-desprevictoria-spiritului-materiei-1_5a31471d5ab6550cb828d1ed/index.html#) :

The extraordinary ‘Stacking’ exhibition by Maia Ştefana Oprea was presented at the AnnArt Gallery in autumn 2016. And for the excellence of this approach, the young artist was awarded last night with the Matei Brâncoveanu Prize for Plastic Arts. The exhibition doesn’t exist anymore, but the remain is an exceptional catalog released by AnnArt gallery in a limited edition, which stands for an artist’s book (so far). Thus, we’re not dealing with an actual book (an ‘artist’ book or an art album), put up for sale under the aegis of a professional publishing house, or at least in an unconventional space dedicated to the visualization and sale of art, but with an elegant catalog of an exhibition (by definition, ephemeral and ephemeral). The catalog contains (in Romanian and English languages) texts signed by Gabriela Massaci (“Maia – the life archive”) and the curator of the exhibition, Raluca Băloiu, as well as explanations of the exhibition concept of ‘Stacking’ in the words of artist Maia Ştefana Oprea and numerous reproductions of artworks from the exhibition, of exceptional graphic quality (layout: Andrei Mateescu).

varnished metal box, dried snowdrop, part of the In-Trigâ installation

(…) Travalion and inspiration. It was hard to say, when you were in front of the artistic objects under the name of “Stacking”, under what word could you define the artist’s approach more precisely. Installation. Yeah, yes, of course, but Maia Oprea’s ‘Stacking’was far from the vague primacy of this word, which often masks cases of cruel imposture. Object. Again, of course, but the considerable labor of the artist on these ‘objects’ was, in turn, far from simply exposing an object in a frame, as do many artists in postmodern ‘spirit’. Sculpture. But sculpture is no longer (just) sculpture (this is the case of ceramics too), just what it used to be, as demonstrated by the work of other famous artists (first of all, Dragoş Neagoe). Painting (because there were works in a frame, an image). It can be said so.

The amazement I have tried when viewing the exhibition at AnnArt (on the last day of visiting!), as well as when I came into possession of the resulting catalog, was so great that I wanted from the beginning to write about this product as a book, to testify about an artistic fact, for me, astounding. The redoubtable prize granted by a jury of professionals can only confirm the value of the artist, who, in the case of Maia Oprea, ‘did not wait for the number of years’. (…) Travalion and inspiration. It was hard to say, when you were in front of the artistic objects under the name of “Stacking”, under what word could you define the artist’s approach more precisely. Installation. Yeah, yes, of course, but Maia Oprea’s ‘Stacking’was far from the vague primacy of this word, which often masks cases of cruel imposture. Object. Again, of course, but the considerable labor of the artist on these ‘objects’ was, in turn, far from simply exposing an object in a frame, as do many artists in postmodern ‘spirit’. Sculpture. But sculpture is no longer (just) sculpture (this is the case of ceramics too), just what it used to be, as demonstrated by the work of other famous artists (first of all, Dragoş Neagoe). Painting (because there were works in a frame, an image). It can be said so.

pages from ‘Stacking’ catalog

In essence, Maia Oprea’s artistic approach is part of the theme of Memory, of cultural identity of the community, expressed by the motive (so loaded by fascination and tradition, automatically calling into mind the word ‘Borgesian’, but also the figure of Eco and other scholars, “scholars” whose wisdom holds the world’s chests) of the Library. It is an approach as current as possible in these days, at this time, ‘out of the woods’, in which it seems to us that the technology overrides everything and if there is something else to salvage, that something stands precisely in this Memory, in this common treasure of humanity. The approach – with all the differences in technique and artistic expression of the two authors – is similar, it is convergent with that of Vlad Basarab, and that is why I mention the two artists together. To “touch” Matter, to feel (touch) the Spirit.These things were said before, but extraordinary and truly original was / is the technique chosen by the artist to express herself, the long work with the substances and materials used, ‘stacking’ them to result the book-objects of various sizes, shapes and textures that made up the installation. The artist encouraged visitors to get their hands on, to touch the objects, lift them up and stroke them, in order to feel the matter, but also to recreate the familiar act of browsing, of caressing a book. Like Vlad Basarab, not necessarily each object taken apart produced fascination and awe, but the ensemble, the exhibition-concept as a whole, the final impression of the victory of the Spirit, not on the clay, the matter from which the objects were constituted, but on all the forces that threaten it in the contemporary world.

Beyond any metaphysics, the duty of an artist (regardless of the field) is to work on his means of expression, to push forward the ways of expressing his art, and here Maia Ștefana Oprea has done her job well. The set of techniques used by the artist to reach the exhibition results (I repeat, extremely laborious and requiring long labor) would require a separate explanatory article (but all the details are explained in the catalog, along with numerous photographic reproductions of artworks; photographs: Samir Mihail Văncică and Andrei Mateescu, the latter being also the graphics author) and they could be known, by those interested, even better in case of a possible re-exposure of the works (at least some of them). [excerpt from the article The Art Book ‘Stacking’ by Doinel Tronaru ]


[RO]

În urma expoziției “Stivuire”, în colaborare cu Galeria AnnArt, curatorul Raluca Băloiu și designerul grafic Andrei Mateescu, a fost lansat un catalog cu același titlu. Jurnalistul Doinel Tronaru a scris despre catalog în articolul CARTEA DE ARTĂ “Stivuire”, de Maia Ștefana Oprea. Sau despre victoria spiritului asupra materiei, publicat pe platforma Adevărul.ro https://adevarul.ro/cultura/arte/cartea-artA-stivuire-by-maia-Stefana-oprea-desprevictoria-spiritului-materiei-1_5a31471d5ab6550cb828d1ed/ index.html #

CARTEA DE ARTA ,,Stivuire”, by Maia Ștefana Oprea. Sau despre victoria spiritului asupra materiei

un articol de Doinel Tronaru

Extraordinara expoziție ,,Stivuire”, a Maiei Ștefana Oprea, a fost prezentată la AnnArt Gallery in toamna anului 2016. Și pentru excelența acestui demers, tânăra artistă a fost distinsă aseară cu Premiul Matei Brâncoveanu pentru arta plastică. Expoziția nu mai există, dar a ramas un excepțional catalog al ei, scos de galeria AnnArt într-un tiraj restrâns, care ține loc (deocamdată) de carte de artist.

Așadar, nu mai avem de-a face acum cu o carte propriu-zisă (,,de artist” sau album de arta), pusă in vânzare sub egida unei edituri profesioniste, sau măcar într-un spațiu neconvențional dedicat vizualizării și vânzării de artă, ci cu un elegant catalog al unei expoziții (prin definiție, efemer și efemeră). Expozitia ,,Stivuire”a Maiei Ștefana Oprea a fost însa atât de ieșită din comun, încat ar trebui sa faceti tot posibilul pentru ca să aveți în mână și măcar să răsfoiți acest produs – la rândul sau cu valoare artistică – excepțional (îngrijit de Gabriela Massaci pentru această expoziție și lansat de Noaptea Alba a Galeriilor – NAG din 2016). Mai ales ca a fost editat de galeria AnnArt într-un numar redus de exemplare, astfel încat chiar artista-mi mărturisea că nu se mai află-n posesia exemplarului propriu! Catalogul conține (in limbile romana si engleza) texte semnate de galerista Gabriela Massaci (,,Maia – fata de la arhiva de viață”) și curatorul expozitiei, Raluca Băloiu, precum și explicatiile conceptului expozițional de ,,Stivuire”in cuvintele artistei Maia Ștefana Oprea și numeroase reproduceri de lucrări din expoziție, de o calitate grafică excepțională (layout: Andrei Mateescu).

Uimirea pe care-am încercat-o, atât când am vizionat expoziția la AnnArt (în ultima zi de vizitare!), cât și când am intrat în posesia catalogului rezultat, a fost atât de mare, încât mi-am dorit de la bun început să scriu despre acest produs ca despre o carte, pentru a da mărturie asupra unui fapt artistic, pentru mine, breathtaking. Redutabilul premiu primit aseară, acordat de un juriu de profesioniști, nu face decât să confirme valoarea artistei, care, în cazul Maiei Oprea, ,,nu a așteptat numărul anilor”. Iubitorii de artă care au ratat, însă, acea expoziție nu trebuie să considere totul pierdut: artista, care spunea-n vară că s-a gândit mult cum ar putea să (re)folosească obiectele expuse cu acea ocazie, vacontinua demersul din ,,Stivuire”printr-o nouă expozitie-n același sens (exclusiv de pictura, de data aceasta, intitulată ,,Păduri”), care va fi deschisă anul viitor (2018) tot la AnnArt Gallery și va fi curatoriată tot de Raluca Baloiu, inimosul și implicatul curator cu care a lucrat și la ,,Stivuire”.

Travaliu și inspirație. Era greu de spus, când te aflai în fața obiectelor artistice expuse sub titulatura ,,Stivuire”, sub ce cuvânt ai putea să definești mai exact demersul artistei. Instalație Da, desigur că da, numai că ,,Stivuirea” Maiei Oprea era departe de amorsa vagă a acestui cuvânt, care maschează de multe ori cazuri de impostură crasă. Obiect. Iarăși, desigur, dar travaliul considerabil al artistei asupra acestor ,,obiecte” era, la rândul său, departe de simpla expunere a unui obiect într-un cadru, așa cum procedează multi artisti in ,,spirit” postmodern. Sculptură. Dar sculptura nu mai este demult (doar) sculptură (ca și cazul ceramicei), doar ceea ce se știa pe vremuri că este, așa cum demonstrează opera și a altor artiști de marcă (în primul rând, Dragoș Neagoe), dintre care despre unii am mai scris. Pictură (pentru că existau lucrări și în cadrul unei ,,rame”, unei imagini). Se poate spune și așa.

Minunata expozitie ,,Stivuire” a Maiei Ștefana Oprea, ca și alte demersuri expoziționale remarcabile cu care m-am întâlnit în acea vreme (în primul rând, ,,Arheologia memoriei. Cărțile focului” a ceramistului Vlad Basarab, pe care-am văzut-o chiar în aceeași zi la galeria Galateea), m-au facut să-mi dau seama de un lucru important, pe care eu – constant amator de pictură, de compoziție, culoare si altele asemenea, de concept al imaginii mai ales – îl neglijasem. Anume de ce înseamnă lucrul cu și asupra materiei, câteodată ,,lupta” cu aceasta, ce-nseamna obiectul, corporalitatea acestuia, relieful și tridimensionalitatea (ulterior, am observat că și mulți pictori încearcă să ,,iasă” din pânză, să ,,spargă” imaginea, pentru a da relief acesteia, dar asta-i altă discuție). Multă vreme nedescoperit sau netratat cum trebuie (de mine), faptul ar fi fost fascinant per se, dar și mai fascinant este că el nu e gratuit, ci e pus în slujba unei inspirații artistice, a unui Concept. Memorie și Bibliotecă. Or, se stie că (doar) travaliul (in orice domeniu) nu este suficient în sine, nu procură automat valoare, în orice caz nu pentru o Artă cu adevărat mare. El trebuie să fie subsumat unui concept coerent, ,,să spună ceva”, dar nici asta nu este suficient, ci trebuie să mai intervină și oinspirație de Dincolo, din zona iraționalului, nonconceptualului. Și exact acesta este cazul aici, în ce privește lucrările Maiei Ștefana Oprea (rezultat al unui ,,travaliu” de câțiva ani, început din vremea unei burse în Franța), puse atunci în valoare – selecție și fructificare a spațiului expozițional -, pentru acel concept expozițional inedit, printr-un extraordinar act curatorial al Ralucăi Băloiu.

În esență, demersul artistic al Maiei Oprea se subsumează temei Memoriei, a identității culturale a colectivității, exprimată prin motivul (atât de încărcat de fascinație și tradiție, automat chemând în minte cuvântul ,,borgesian”, dar și figura lui Eco și-a altor erudiți, ,,învățații” a căror înțelepciune ține țâțânile Lumii) Bibliotecii. Este o abordare cât se poate de actuală, în aceste zile, în acest timp ,,ieșit din țâțâni”, în care ni se pare că tehnologia ,,calcă totu-n picioare” și, dacă mai e ceva de salvat, acel ceva e tocmai în această Memorie, în acest tezaur comun al umanității. Demersul – cu toate diferențele de tehnică și de exprimare artistică ale celor doi autori – este similar, este convergent cu cel al lui Vlad Basarab, și de aceea-i menționez înc-o dată împreună pe cei doi artiști. A ,,pipăi” Materia, pentru a simți (atinge) Spiritul Lucrurile acestea s-au mai spus, dar extraordinară și cu adevărat inedită era/este tehnica aleasă de artistă pentru a se exprima, lucrul îndelungat asupra substanțelor și materialelor folosite, ,,stivuirea” acestora pentru a rezulta obiectele-carte, de diverse mărimi, forme și texturi, care compuneau instalația. Artista încuraja vizitatorii să pună mâna, să atingă obiectele, să le ridice și să le ,,mângâie”, pentru a simți astfel materia, dar și pentru a recrea actul familiar al răsfoirii, al mângâierii unei cărți. Ca și la Vlad Basarab, nu atât fiecare obiect luat în parte producea uluială și fascinație, cât ansamblul, expoziția-concept ca întreg, impresia finală de victorie a Spiritului, nu atât asupra lutului, materiei din care erau constituite obiectele, cât asupra tuturor forțelor (contrainițiatice) care-l amenință în contemporaneitate.

Dincolo însă de orice metafizică, datoria unui artist (indiferent de domeniu) este să lucreze asupra mijloacelor sale de expresie, să impinga înainte modalitățile de exprimare ale artei sale, iar aici Maia Ștefana Oprea și-a făcut datoria cu brio. Ansamblul de tehnici folosite de artistă pentru a ajunge la rezultatele din expoziție (repet, extrem de laborioase și necesitând un travaliu îndelungat) ar necesita un articol explicativ separat (dar toate detaliile se află explicate în catalog, alături de numeroase reproduceri fotografice de lucrări; fotografii: Samir Mihail Văncică și Andrei Mateescu, acesta din urma și autor al graficii, de excepție) și ele ar putea fi cunoscute, de cei interesați, și mai bine în cazul unei eventuale reexpuneri a lucrarilor (macar a unei părți dintre ele).

Advertisements


Leave a comment

Matei Brâncoveanu Award for Visual Arts 2017/ Premiul Matei Brâncoveanu pentru Arte Vizuale 2017

[EN ] The Alexandrion Foundation had the generosity to offer me the Matei Brâncoveanu Award for Visual Arts 2017, a prize that has a very special significance for my artistic work.

Master Ștefan Râmniceanu honoured me deeply with his words on this occasion:

art critic and curator Raluca Băloiu, artist Ștefan Râmniceanu (center) , Maia Ștefana Oprea (right)

This year, the jury, of which I had the honor to be a part of, has nominated as winner of this award a remarkable young artist – Maia Ştefana Oprea, who already has an exceptional record, countless international and national exhibitions, many awards, scholarships and at the same time, the fact that she is already present in the collections of the great museums of the world gives her a personal prestige that contributes to the assessement of the Romanian plastic art. She is accompanied by curator Raluca Băloiu and is represented by the Annart gallery.

I will try to tell you two three thoughts I have regarding the work of this exceptional young woman. The artist defines the semantics of her own symbolic alphabet. Thus, the “zăerc” represents the imaginary, the “trigâ” is the trajectory – a term used by the [Larbaa] nomads in the Algerian Sahara, “transmography” and “stacking”. For Maia Oprea a work is not an end in itself. It becomes a permanent path, that of the nomadic spirit and its need for ‘trigâ’. Her queries do not expect an answer.

The ultimate goal is that the world she proposes is continued through others in the form of future mythologies. Heidegger said that man is not himself, he is a project – a perpetual state of becoming. The artist refers to our collective memory. Like packing the time to stack it in her personal archive. Her existence gets the configuration of an archaeological site deep in which Maia seeks her own past, extracting from it the substance stunned in time in order to recycle it and translate it into a new alchemy of the zăercs. She reinvents herself. Is it not so as to emphasize this conclusion that she has come to feel the urgent need to be part of the work itself, as in a multiplication process of self? The In-Trigâ bookcase, located in this millenary interval that separates the myth of the library from Nineveh, from the contemporary library of a Boltanski or Anselm Keifer, becomes the artist’s second cover that contains the melancholy gesture of time-finding. The autobiography of this solitary and lucid artist is stacked between the desert sunburned tablets. In their layers we find the secret maps that reveal the eternal nomad’s periplus in search of the miracle of art and its own identity. I wish you great success in life and art, Maia!

discourse of Ștefan Râmniceanu at the Matei Brâncoveanu Prize Gala 2017

[RO] Fundația Alexandrion a avut generozitatea de a-mi oferi premiul Matei Brâncoveanu pentru arte vizuale 2017, premiu ce are o semnificație foarte specială pentru activitatea mea artistică. 

primirea premiului Matei Brâncoveanu pentru arte vizuale 2017

Maestrul Ștefan Râmniceanu m-a onorat prin cuvintele sale la oferirea premiului :

Anul acesta, juriul, din care am avut onoarea să fac parte, a desemnat câștigătoarea acestui premiu, o artistă tânără remarcabilă – Maia Ștefana Oprea, care are deja un palmares excepțional, nenumărate expoziții internaționale, naționale, foarte multe premii, burse și în același timp, faptul că este deja prezentă în colecțiile marilor muzee ale lumii îi conferă un prestigiu personal ce contribuie la impunerea artei plastice românești.Este acompaniată de curatoarea Raluca Băloiu și este reprezentată de galeria Annart. 

Am să încerc să vă comunic doua trei gânduri pe care le am în raport cu opera acestei tinere excepționale.Artista își definește semantica propriului alfabet simbolic. Astfel“zăerc-ul”reprezintă imaginarul, “triga”este traiectul – un termen folosit de nomazii [Larbaa] din Sahara algeriană, “transmografia”și “stivuirea”.

Pentru Maia Oprea o lucrare nu reprezintă o finalitate în sine. Ea devine un parcurs permanent, cel al spiritului nomad și al nevoii sale de trigâ. Interogările sale nu așteaptă un răspuns. Finalitatea urmărită este ca lumea pe care ne-o propune să se continue prin ceilalți sub forma unor mitologii viitoare. Heidegger spunea că omul nu este el însuși, el este proiect – o stare perpetuă de devenire. Artista face referire la memoria noastră colectivă. Ca și cum ar împacheta timpul pentru a-l stivui în arhiva personală. Existența sa capăta configurația unui sit arheologic în adâncul căruia Maia își caută propriul trecut, extrăgând din el substanța încremenită în timp pentru a o recicla și a o translata în noua alchimie azercșilor. Se reinventează. Oare nu pentru a sublinia această concluzie la care a ajuns ea simte nevoia imperioasă de a face parte chiar fizic din lucrare, ca într-un proces de multiplicare a sinelui? Biblioteca In-trigâ, situată în acest interval milenar care desparte mitul bibliotecii de la Ninive, de biblioteca contemporană a unui Boltanski sau Anselm Keifer, devine al doilea înveliș al artistei ce conține gestul melancolic al regăsirii timpului. Autobiografia acestei artiste solitare și lucide se află stivuită între tăblițele arse de soarele deșertului. În straturile lor găsim săpate hărțile secrete care ne dezvăluie periplul eternului nomad în căutarea miracolului artei și a propriei identități. Îți doresc foarte mult succes în viață și în artă, Maia!

discursul lui Ștefan Râmniceanu la Gala Premiilor Matei Brâncoveanu 2017


Leave a comment

LOCUS NEMINIS II @ AnnArt Gallery

LOCUS NEMINIS II was exhibited at AnnArt Gallery from June to September 2018

[EN] Locus neminis II  was exhibitted at AnnArt Gallery in Bucharest during June-September 2018 and it showed the series of paintings and installation that Maia Ștefana Oprea worked on since 2017. Thought and realised with the participation of Raluca Băloiu, the exhibition is the second solo show at AnnArt gallery, after Stacking exhibition which took place in 2016.

Raluca Băloiu, critic and art historian : “ Maia Ştefana Oprea discovers the forest as a place of inner expression, emotions, maternity. Her nests enjoy an exceptional dynamic, they are journals of a state, daily rituals of maternity, they host ideas, life philosophies or quotes from favourite books. Maia Ş. Oprea’s emphasizes her own emotional and intellectual path of the maternity, illustrated by projections of nests or multiplied cocoons.

WASTE LIGHT, acrylic on canvas, 140 x 100 cm, 2018

(…) Far from society and its limitations, the young artist sees the return to self only within nature, as Henry David Thoreau imagines in Walden. Maia Ş. Oprea’s painting is gestural, the support of her drawings and installations are made up of materials that come from a personal history. The daily concern for maternity is reflected in the concept of the exhibition, representation and techniques used. The fragmentary and repetitive approach of surfaces appears as an expression of compulsive accumulations of daily conditions specific to personal maternity. Inserts of texts from various readings, impressions, or diaries complement Maia’s artworks and invites everyone on a journey of a LOCUS NEMINIS [no-one’s place]”


[RO]  Locus neminis II  a fost expusă în perioada iunie- septembrie 2018 la Galeria AnnArt din București. Gândită și realizată cu participarea curatorială a Ralucăi Băloiu, expoziţia este a doua personală a artistei la AnnArt, după Stivuire care a avut loc în 2016.

Raluca Băloiu, critic și istoric de artă: “Maia Ș. Oprea descoperă pădurea ca loc al expresiei interioare, al emoțiilor, al maternității. Cuiburile sale se bucură de o excepțională dinamică, ele sunt jurnale de stare, ritualuri zilnice ale maternității, ele găzduiesc idei, filosofii de viață sau citări din preferatele cărților. Maia Ș. Oprea accentuează propriul parcurs emoțional și intelectual al maternității ilustrate prin proiecții de cuiburi sau coconi multiplicați.

(…) Maia Ștefana Oprea regăsește maternitatea integrată în natură, sub formă de cuiburi pentru păsări sau un coconilor de insecte. Departe de societate și de limitările ei, tânăra artistă privește revenirea spre sine doar în cadrul naturii, așa cum îl imagină Henry David Thoreau în “Walden”. Pictura Maiei Ș. Oprea este gestualistă, suporturile desenelor de vânzare și instalații sunt alcătuite din materiale care provin dintr-o istorie personală. Preocuparea zilnică pentru maternitate se reflectă în conceptul de expoziție, în reprezentare și în tehnica utilizată. Abordarea fragmentară și repetitivă a suprafețelor apare ca o expresie a unor acumulări compulsive de stări cotidiene specifice maternității personale. Inserțiile de texte care provin din diferite lecturi, impresii sau foi de jurnal completează lucrările Maiei Ș. Oprea și invită fiecare pe un parcurs al unui LOCUS NEMINIS “(Raluca Băloiu, critic și istoric al artei)


Leave a comment

The Girl From the Life Archive / Fata de la arhiva de viață

[EN] The article “Maia – The Girl From the Life Archive” , written by Gabriela Massaci, was published in Life Magazine in September 2016| Reading time: 6 mins

Gabriela Massaci (left) with Maia Ștefana Oprea (right) and her older daughter Meira ©http://www.annartgallery.ro

I found on my office desk a kind of mold: white-glossy, light as a feather – and somewhat similar to an ocean shell, with its spine bent and with some spurs that seemed to come out from the vertebrae of an unknown body .

I was intrigued by the ‘piece’. I twisted it on one side and the other, I tried to fit my fingers in the grooves that gave a sinuous contour and a thrill to this little white curiosity. I say thrill because, as incomprehensible as it was, it released a desire to be covered inside the hand, it was searching for a place. I wouldn’t know to say if it was ‘beautiful’ in any way; rather not, but it looked serious, clean and seemed to store secrets – for which I was suddenly excited.


I left it waiting on the desk and went to see how the preparations advanced for the MethaLan exhibition, a very strong curatorial project in the making by a group of young artists, in the autumn of 2015, in our gallery. A colleague asked me if I liked Maia Oprea’s zăerc. Zăerc ?! Yes, this is how the white object found on my desk was called. It was a small gestualist work, say, the solidified trace of a tight fist. Her fist, the artist’s. It means her hand is smaller than mine, I said, thinking about my unsuccessful attempt to perfectly embrace that object. And it means that I have already shaken hands with this Maia Oprea, I met her in absentia.

Between the delights and various bewilderments that art brings about, this meeting with an unknown artist was unforgettable to me.

At the opening of the group exhibition I met her personally. A young girl, with an alert look; She was tirelessly voluble – and pregnant. She was about to give birth shortly. She had also come with her husband and parents, a team in its own right, a sort of commando animated by art. I learned about her projects – and about the material that she invented, the mixture from which she had made my white Zăerc. I also found that this one was not alone in the world: the entire work, in continuous progress, consisted of an army of Zăercs, with diverse morphologies, as many witness-containers of hand movements, imaginary of the artist and of passing life.

At a year away from that moment, Maia Oprea won the AnnArt 2016 prize and has presently a solo exhibition at the gallery on Paris 39 street – painting and object-installation.

curator Raluca Băloiu in front of In-Trigâ installation, in Stacking exhibition @ AnnArt Gallery

With a weak alert spoiler (in fact, what can we uncover in art, when looking and the meaning of emotion are such individually-subjective experiences ?) – will let you know though that her exhibition entitled ‘Stacking’ is about inventing a mechanism to capture time.

Thus, a bookcase, as big as the whole big wall, is presented to us as a dictionary-archive with shelves on which are gathered varied signs of a personal path, lucid and sensible: chubby-flabby rolls, much like those that keep the window frames from draft; stainless steel boxes with insects, large and strange boulders, multi-layered in fiber and color; containers with embers from the stove of a stay at the countryside; a bottle with clear water (from ….?) and rows, rows of tablets from a kind of coarse clay, like a blend of sesame, which is a fascinating support for a variety of messages painted-written by Maia. Along with the Transmographies paintings, similar to some delicate curtains that let us watch in the bright areas of the spine called time, all these make up a mysterious road journal.

I really liked the artist’s urge to closely investigate any of these pieces, to remove them from the shelves, to uncover them, to smell them, to read. them (I admit that I even felt like crunching some in a corner, to know them better, as children do:) These works of art contain an accumulation of layers of memory and of time which touches: we feel the effort of the artist to fix feelings, to put them to shelter from the desolation that time applies them without stopping. ‘Every day I see in the mirror death working’, Francis Bacon quotes Cocteau; we find this text written by Maia on one tablet. There are some 80 tablets: they provide an exciting reading about rock and reality, about paper, death and sensation – like hieroglyphics of a studio life of an artist decided to leave nothing to be lost in nothingness.

But to return to the ‘materia prima’ – this amalgam of which are made all the pieces that make up the Great Dictionary of the Trigâ, as Maia Oprea calls the object-installation.

In a contemporary artistic tradition of working with kinds and kinds of ‘alternative materials’, I went thinking, extreme and fierce, to Marc Quinn, the sculptor who, when not working in Carrara marble, works in clotted blood and, more subtle and bearable, I also thought of Nicolae Comanescu, the painter who composes his pigments from bricks of buildings fallen down in Bucharest and ashes from late-in-night barbeque parties in Berceni. For her zăercs, Maia Oprea grinds into gritty powder different things that have invaded with time her living and psychological space and which, compulsively, she cannot and does not want to throw: dried flowers, pages from old books, resin from trees, ashes from the stove, egg shells, strips of clothing, packaging – all remnants of a past that is not lost, but builds into a new recuperatory object, invested with significance.

We thus understand how they all, artists, proceed better than the rest of us, the careless and rushed. Because, still inspired by the “paste work” blended by Maia, I remembered about plastiglomerate, our own work. This is a new rock created by nature, but in response to the tragic avalanche of waste that we bestow upon it. Plastic melted on the beaches of the world combines with sediment, lava splinters or with organic waste, with shells, wood and sand, in an indestructible rock, even denser than plastic – and without dying. In these rocks will be kept the geological sign of our generation’s contribution to the planet.

‘Death’ tablet – view from Stacking exhibition
‘Form’ tablet – view from Stacking exhibition

I think in reverse reflection, that the newly created rock by Maia Oprea will be indestructible, because it is rooted in the too-alive of her life: the debris stacked, recycled, discarded and found in a journey that has taken her from apartment suites of her crowded childhood to ultra-equipped studios of her north-American studentship; in classrooms from Grenoble to the studio in Buzău; from skating to painting, from drawing lessons with children to swimming and hard reading; from car accidents to the rejuvenation in the love that brought her daughter, Meira.

Therefore, I declare myself charmed and assured of Maia Oprea’s work in continual growth; I’m not afraid of the solitude that foresees and the regret for the transformation in which she is rooted, nor for straying far from common place: there stand our chances for immortality. Possibly overlapped. Stacked.

Gabriela Massaci


[RO] Articolul “Maia – Fata de la arhiva de viață” , scris de Gabriela Massaci, a fost publicat în revista Life în September 2016.

Am găsit pe birou un soi de mulaj: alb-lucios, uşor ca un fulg – şi întrucâtva asemănător unei cochilii de ocean, cu spinarea curbată, şi cu nişte pinteni care parcă ies din vertebrele unui corp neştiut.

M-a intrigat „piesa”. Am sucit-o pe o parte şi pe alta, am încercat să îmi potrivesc degetele în şanţurile care dădeau contur sinuos şi freamăt acestei mici ciudăţenii albe. Zic freamăt pentru că, aşa de neînţeles cum era, degaja o dorinţă să fie cuprinsă în mână, îşi caută un loc. Nu ştiu să spun dacă era „frumoasă” în vreun fel; mai degrabă nu, dar avea un aer serios, curat şi părea că înmagazinează secrete – fapt pentru care m-a emoţionat brusc.

Am lăsat-o în aşteptare pe birou şi m-am dus să mai văd cum avansează pregătirile expoziţiei MethaLan, un proiect curatorial foarte puternic pe care un colectiv de artişti tineri îl făcea atunci, în toamna lui 2015, în galeria noastră. O colegă m-a întrebat dacă mi-a plăcut zăerc-ul Maiei Oprea. Zăerc?! Da, aşa se chema obiectul alb pe care îl găsisem pe birou. Era o mică lucrare gestualistă, să zicem, a Maiei Oprea: urma solidificată a strângerii unui pumn. Pumnul ei, al artistei. Înseamnă că are mâna mai mică decât a mea, mi-am zis, cu gândul la încercarea mea nereuşită de a cuprinde perfect acel obiectŞi înseamnă că am dat deja mâna cu această Maia Oprea, am cunoscut-o in absentia.

Între încântările şi perplexităţile felurite pe care ţi le prilejuieşte arta, această întâlnire cu un artist necunoscut a fost pentru mine de neuitat.

La vernisajul expoziţiei de grup am cunoscut-o şi personal. O fată tânără, cu privire alertă; era neobosit volubilă – şi însărcinată. Urma să nască în scurt timp. Venise şi cu soţul şi cu părinţii, o echipă în toată regula, un fel de comando animat de artă. Am aflat despre proiectele ei – şi despre materialul pe care l-a inventat, pasta din care făcuse Zăerc-ul meu alb. Am mai aflat şi că acesta nu era singur pe lume: lucrarea întreagă, în desfăşurare continuă, era alcătuită dintr-o armată de Zăercşi, cu diverse morfologii, tot atâtea containere-martor ale mişcărilor mâinii, imaginarului artistei şi al trecerii vieţii.

Maia Oprea: Stivuire

La un an distanţă de acel moment Maia Oprea a câştigat premiul AnnArt 2016 şi are în această perioadă o expoziţie personală la galeria de pe Paris 39 – pictură şi instalaţie-obiect.

Cu un slab spoiler alert (în fond, ce putem deconspira în artă, când privirea şi înţelesul emoţiei sunt experienţe atât de subiectiv-individuale?) – vă spun totuşi că în expoziţia ei, numită Stivuire, este vorba despre inventarea unui mecanism de captură a timpului.

Astfel, o bibliotecă, mare cât tot peretele cel mare, ne este prezentată ca un dicţionar-arhivă pe ale cărui rafturi sunt adunate felurite semne ale unui drum personal  lucid şi sensibil: rulouri dolofan-molatice, cam ca cele care păzesc ramele ferestrelor de curent; cutii de inox cu insecte, bolovani mari şi stranii, multi-stratificaţi în fibră şi culoare; recipiente cu tăciuni din vreo sobă a vreunei vacanţe la ţară; o sticlă cu apă limpede (din …?) şi rânduri-rânduri de tăbliţe dintr-un soi de lut aspru, ca un amalgam de susan, şi care e un suport fascinant pentru diverse mesaje pictat-scrise de Maia. Alături de picturile transmografii, ca nişte jaluzele delicate care ne lasă să privim în spaţiile luminoase ale coloanei continue numită timp, toate acestea alcătuiesc un misterios jurnal de drum.

Mi-a plăcut mult îndemnul artistei să investigăm îndeaproape oricare din aceste piese, să le scoatem din rafturi, să le desfacem, să le mirosim, să le citim. (Recunosc că pe unele mi-a venit chiar să le ronţăi într-un colţ, să le cunosc mai bine, aşa cum fac copiii 🙂 Aceste lucrări de artă conţin o acumulare de straturi de memorie şi de timp ce emoţionează: simţim efortul artistei de a fixa trăirile, de a le pune la adăpost de pustiirea pe care timpul le-o aplică fără oprire. În fiecare zi privesc în oglindă moartea lucrând, îl citează Francisc Bacon pe Cocteau; regăsim acest text scris de Maia pe una din tăbliţe. Sunt vreo 80 de tăbliţe: oferă o lectură pasionantă despre piatră şi realitate, despre hârtie, moarte şi senzaţie – ca nişte hieroglife ale vieţii unui atelier de artist decis să nu lase nimic să se piardă în neant.

Dar să revin puţin la „materia primă” – amalgamul acesta din care sunt făcute toate piesele ce compun Marele Dicţionar al Trigii, cum numeşte Maia Oprea instalaţia-obiect.

Într-o tradiţie contemporană a lucrului artistic cu fel şi fel de materiale alternative, m-am dus cu gândul, extrem şi feroce, la Marc Quinn, sculptorul care, când nu lucrează în marmura de Carrara, lucrează în sânge închegat şi, mai subtil şi suportabil, m-am gândit şi la Nicolae Comănescu, pictorul care îşi compune pigmenţi din cărămizi ale clădirilor prăvălite în Bucureşti şi din cenuşa grătarelor unor târziu-în-noapte petreceri prin Berceni. Pentru zercşii ei, Maia Oprea macină în pulbere grunjoasă diverse lucruri care i-au invadat în timp spaţiul locativ şi psihologic şi pe care, compulsiv, nu poate şi nu vrea să le arunce: flori uscate, pagini din cărţi vechi, răşină din pomi, cenuşă din sobă, coji de ouă, fâşii de haine, ambalaje – toate rămăşiţe ale unui trecut care nu se pierde, ci se construieşte într-un obiect nou, recuperatoriu, investit cu semnificaţie.

Maia Oprea: Stivuire

Înţeleg astfel cum ei toţi, artiştii, procedează mai bine decât noi ceilalţi, cei neatenţi şi grăbiţi. Pentru că, tot inspirată de „pasta de lucru” frământată de Maia, mi-am amintit despre plastiglomerat, opera noastră. Acesta este o rocă nouă, creată de natură, dar ca răspuns tragic la avalanşa de deşeuri pe care noi o revărsăm asupra sa. Plasticul topit pe plajele lumii se combină cu sedimente, cu aşchii de lavă sau reziduuri organice, cu scoici, cu lemn şi nisip, într-o rocă indestructibilă, mai densă decât chiar plasticul – şi fără moarte. În aceste roci se va păstra semnul geologic al contribuţiei generaţiei noastre asupra planetei.

Cred că în oglindire inversă, roca nou-creată de Maia Oprea va fi indestructibilă pentru că îşi trage seva din prea-viul vieţii sale: din reziduurile stivuite, reciclate, aruncate şi găsite într-un parcurs ce a purtat-o din apartamente ale copilăriei aglomerate la bloc până în studiouri ultra-echipate ale studenţiei sale nord-americane; din sălile de curs de la Grenoble până la atelierul de la Buzău; de la patinaj la pictură, de la lecţii de desen pentru copii la înot şi lectură asiduă; de la accidente de maşină până la întinerirea în iubirea care i-a adus-o pe fiica sa, Meira.

Aşadar, mă declar fermecată şi asigurată de această operă în creştere continuă a Maiei Oprea; nu mi-e frică de solitudinea care se întrezăreşte şi de regretul transformării din care îşi trage seva, şi nici de rătăcirea departe de locul comun: acolo  stau şansele noastre la nemurire. Posibil suprapuse. Stivuite.





Leave a comment

Comment prendre possession de l’espace et de quelle façon pourrait-on le faire ?

 

http://www.maiaoprea.ro/fr/projets/archive/2013/gaspillage-premiere-scene

“Trans / figuration” est une sorte de mise en capsule dutemps, par la prise de conscience très aiguë de son passage, se précisant comme unelongue attente: que du nouveau soit produit à partir de ce que quotidiennement on jette, que puis j’inventorie, je stocke et je traitedans un processus que j’imagine constant et à flux continu. C’est juste en prenant conscience du temps qui coule que je prends possession de l’espace qui m’entoure, espace que je fait habiter par des résidus temporels sous différentes formes. Continue reading