Maia Stefana Oprea


Leave a comment

“My Collection of Forms” – AnnArt Gallery @ viennacontemporary 26-29 September 2019

AnnArt Gallery is pleased to participate at the viennacontemporary 2019th edition with artist Maia Ștefana Oprea. You can visit us at booth G18.

Maia Ștefana Oprea’s creative process deals with abstraction, dissimulated narratives, the dissolution of time, consumerism and the aesthetics of co-presence.

10 artworks, bio & shows can be currently seen on Artsy at https://www.artsy.net/artist/maia-stefana-oprea

//

Anunțăm prima participare a Galeriei AnnArt în cadrul ediției 2019 a târgului de artă viennacontemporary, care va avea loc între 26 și 29 septembrie la Marx Halle, din Viena. Galeria AnnArt va fi reprezentată de lucrările Maia Ștefana Oprea la standul expozițional G18.

Maia Ștefana Oprea abordează abstracția, narațiunea disimulată, disoluția timpului, consumerism, estetica co-prezenței, prin explorări a căror convergență se desenează progresiv ca un organism în continuă evoluție.

‘ My Collection of Forms’ could be a giant walk-in still life that invokes a pause, dwelling in a state of purposeful indeterminacy. A web of relationships that invite us to guess contrived narratives and other fait accompli, leaving us to mind-wander between the painted images and the imaginary spaces invoked within them. 

For the last seven years Maia Oprea set about to keep track, store and transform all of the industrially produced bits of matter that are entering her household with constant imminent speed. Bringing together both artificial and earth-conscious materials, this artistic process inherently touches on ecological self-sufficiency in the contemporary art scene and is a reflection on loss, absence, emptiness and the consciousness of an ephemeral and fragile relation to the natural world. 

These everyday recordings and encounters are a collection of memories from particular times and spaces, and ‘there always comes a moment when one feels the need to show his work to the world, less to gather his judgment than to reassure oneself about the existence of this work, and even about his own existence’*.

*excrept from La carte et le territoire novel by Michel Houellebecq, which was the source of inspiration for the painting ‘Travailler en Solitaire’, 390 x 510 cm, 2018

AnnArt Gallery, 2019


Leave a comment

The Girl From the Life Archive / Fata de la arhiva de viață

[EN] The article “Maia – The Girl From the Life Archive” , written by Gabriela Massaci, was published in Life Magazine in September 2016| Reading time: 6 mins

Gabriela Massaci (left) with Maia Ștefana Oprea (right) and her older daughter Meira ©http://www.annartgallery.ro

I found on my office desk a kind of mold: white-glossy, light as a feather – and somewhat similar to an ocean shell, with its spine bent and with some spurs that seemed to come out from the vertebrae of an unknown body .

I was intrigued by the ‘piece’. I twisted it on one side and the other, I tried to fit my fingers in the grooves that gave a sinuous contour and a thrill to this little white curiosity. I say thrill because, as incomprehensible as it was, it released a desire to be covered inside the hand, it was searching for a place. I wouldn’t know to say if it was ‘beautiful’ in any way; rather not, but it looked serious, clean and seemed to store secrets – for which I was suddenly excited.


I left it waiting on the desk and went to see how the preparations advanced for the MethaLan exhibition, a very strong curatorial project in the making by a group of young artists, in the autumn of 2015, in our gallery. A colleague asked me if I liked Maia Oprea’s zăerc. Zăerc ?! Yes, this is how the white object found on my desk was called. It was a small gestualist work, say, the solidified trace of a tight fist. Her fist, the artist’s. It means her hand is smaller than mine, I said, thinking about my unsuccessful attempt to perfectly embrace that object. And it means that I have already shaken hands with this Maia Oprea, I met her in absentia.

Between the delights and various bewilderments that art brings about, this meeting with an unknown artist was unforgettable to me.

At the opening of the group exhibition I met her personally. A young girl, with an alert look; She was tirelessly voluble – and pregnant. She was about to give birth shortly. She had also come with her husband and parents, a team in its own right, a sort of commando animated by art. I learned about her projects – and about the material that she invented, the mixture from which she had made my white Zăerc. I also found that this one was not alone in the world: the entire work, in continuous progress, consisted of an army of Zăercs, with diverse morphologies, as many witness-containers of hand movements, imaginary of the artist and of passing life.

At a year away from that moment, Maia Oprea won the AnnArt 2016 prize and has presently a solo exhibition at the gallery on Paris 39 street – painting and object-installation.

curator Raluca Băloiu in front of In-Trigâ installation, in Stacking exhibition @ AnnArt Gallery

With a weak alert spoiler (in fact, what can we uncover in art, when looking and the meaning of emotion are such individually-subjective experiences ?) – will let you know though that her exhibition entitled ‘Stacking’ is about inventing a mechanism to capture time.

Thus, a bookcase, as big as the whole big wall, is presented to us as a dictionary-archive with shelves on which are gathered varied signs of a personal path, lucid and sensible: chubby-flabby rolls, much like those that keep the window frames from draft; stainless steel boxes with insects, large and strange boulders, multi-layered in fiber and color; containers with embers from the stove of a stay at the countryside; a bottle with clear water (from ….?) and rows, rows of tablets from a kind of coarse clay, like a blend of sesame, which is a fascinating support for a variety of messages painted-written by Maia. Along with the Transmographies paintings, similar to some delicate curtains that let us watch in the bright areas of the spine called time, all these make up a mysterious road journal.

I really liked the artist’s urge to closely investigate any of these pieces, to remove them from the shelves, to uncover them, to smell them, to read. them (I admit that I even felt like crunching some in a corner, to know them better, as children do:) These works of art contain an accumulation of layers of memory and of time which touches: we feel the effort of the artist to fix feelings, to put them to shelter from the desolation that time applies them without stopping. ‘Every day I see in the mirror death working’, Francis Bacon quotes Cocteau; we find this text written by Maia on one tablet. There are some 80 tablets: they provide an exciting reading about rock and reality, about paper, death and sensation – like hieroglyphics of a studio life of an artist decided to leave nothing to be lost in nothingness.

But to return to the ‘materia prima’ – this amalgam of which are made all the pieces that make up the Great Dictionary of the Trigâ, as Maia Oprea calls the object-installation.

In a contemporary artistic tradition of working with kinds and kinds of ‘alternative materials’, I went thinking, extreme and fierce, to Marc Quinn, the sculptor who, when not working in Carrara marble, works in clotted blood and, more subtle and bearable, I also thought of Nicolae Comanescu, the painter who composes his pigments from bricks of buildings fallen down in Bucharest and ashes from late-in-night barbeque parties in Berceni. For her zăercs, Maia Oprea grinds into gritty powder different things that have invaded with time her living and psychological space and which, compulsively, she cannot and does not want to throw: dried flowers, pages from old books, resin from trees, ashes from the stove, egg shells, strips of clothing, packaging – all remnants of a past that is not lost, but builds into a new recuperatory object, invested with significance.

We thus understand how they all, artists, proceed better than the rest of us, the careless and rushed. Because, still inspired by the “paste work” blended by Maia, I remembered about plastiglomerate, our own work. This is a new rock created by nature, but in response to the tragic avalanche of waste that we bestow upon it. Plastic melted on the beaches of the world combines with sediment, lava splinters or with organic waste, with shells, wood and sand, in an indestructible rock, even denser than plastic – and without dying. In these rocks will be kept the geological sign of our generation’s contribution to the planet.

‘Death’ tablet – view from Stacking exhibition
‘Form’ tablet – view from Stacking exhibition

I think in reverse reflection, that the newly created rock by Maia Oprea will be indestructible, because it is rooted in the too-alive of her life: the debris stacked, recycled, discarded and found in a journey that has taken her from apartment suites of her crowded childhood to ultra-equipped studios of her north-American studentship; in classrooms from Grenoble to the studio in Buzău; from skating to painting, from drawing lessons with children to swimming and hard reading; from car accidents to the rejuvenation in the love that brought her daughter, Meira.

Therefore, I declare myself charmed and assured of Maia Oprea’s work in continual growth; I’m not afraid of the solitude that foresees and the regret for the transformation in which she is rooted, nor for straying far from common place: there stand our chances for immortality. Possibly overlapped. Stacked.

Gabriela Massaci


[RO] Articolul “Maia – Fata de la arhiva de viață” , scris de Gabriela Massaci, a fost publicat în revista Life în September 2016.

Am găsit pe birou un soi de mulaj: alb-lucios, uşor ca un fulg – şi întrucâtva asemănător unei cochilii de ocean, cu spinarea curbată, şi cu nişte pinteni care parcă ies din vertebrele unui corp neştiut.

M-a intrigat „piesa”. Am sucit-o pe o parte şi pe alta, am încercat să îmi potrivesc degetele în şanţurile care dădeau contur sinuos şi freamăt acestei mici ciudăţenii albe. Zic freamăt pentru că, aşa de neînţeles cum era, degaja o dorinţă să fie cuprinsă în mână, îşi caută un loc. Nu ştiu să spun dacă era „frumoasă” în vreun fel; mai degrabă nu, dar avea un aer serios, curat şi părea că înmagazinează secrete – fapt pentru care m-a emoţionat brusc.

Am lăsat-o în aşteptare pe birou şi m-am dus să mai văd cum avansează pregătirile expoziţiei MethaLan, un proiect curatorial foarte puternic pe care un colectiv de artişti tineri îl făcea atunci, în toamna lui 2015, în galeria noastră. O colegă m-a întrebat dacă mi-a plăcut zăerc-ul Maiei Oprea. Zăerc?! Da, aşa se chema obiectul alb pe care îl găsisem pe birou. Era o mică lucrare gestualistă, să zicem, a Maiei Oprea: urma solidificată a strângerii unui pumn. Pumnul ei, al artistei. Înseamnă că are mâna mai mică decât a mea, mi-am zis, cu gândul la încercarea mea nereuşită de a cuprinde perfect acel obiectŞi înseamnă că am dat deja mâna cu această Maia Oprea, am cunoscut-o in absentia.

Între încântările şi perplexităţile felurite pe care ţi le prilejuieşte arta, această întâlnire cu un artist necunoscut a fost pentru mine de neuitat.

La vernisajul expoziţiei de grup am cunoscut-o şi personal. O fată tânără, cu privire alertă; era neobosit volubilă – şi însărcinată. Urma să nască în scurt timp. Venise şi cu soţul şi cu părinţii, o echipă în toată regula, un fel de comando animat de artă. Am aflat despre proiectele ei – şi despre materialul pe care l-a inventat, pasta din care făcuse Zăerc-ul meu alb. Am mai aflat şi că acesta nu era singur pe lume: lucrarea întreagă, în desfăşurare continuă, era alcătuită dintr-o armată de Zăercşi, cu diverse morfologii, tot atâtea containere-martor ale mişcărilor mâinii, imaginarului artistei şi al trecerii vieţii.

Maia Oprea: Stivuire

La un an distanţă de acel moment Maia Oprea a câştigat premiul AnnArt 2016 şi are în această perioadă o expoziţie personală la galeria de pe Paris 39 – pictură şi instalaţie-obiect.

Cu un slab spoiler alert (în fond, ce putem deconspira în artă, când privirea şi înţelesul emoţiei sunt experienţe atât de subiectiv-individuale?) – vă spun totuşi că în expoziţia ei, numită Stivuire, este vorba despre inventarea unui mecanism de captură a timpului.

Astfel, o bibliotecă, mare cât tot peretele cel mare, ne este prezentată ca un dicţionar-arhivă pe ale cărui rafturi sunt adunate felurite semne ale unui drum personal  lucid şi sensibil: rulouri dolofan-molatice, cam ca cele care păzesc ramele ferestrelor de curent; cutii de inox cu insecte, bolovani mari şi stranii, multi-stratificaţi în fibră şi culoare; recipiente cu tăciuni din vreo sobă a vreunei vacanţe la ţară; o sticlă cu apă limpede (din …?) şi rânduri-rânduri de tăbliţe dintr-un soi de lut aspru, ca un amalgam de susan, şi care e un suport fascinant pentru diverse mesaje pictat-scrise de Maia. Alături de picturile transmografii, ca nişte jaluzele delicate care ne lasă să privim în spaţiile luminoase ale coloanei continue numită timp, toate acestea alcătuiesc un misterios jurnal de drum.

Mi-a plăcut mult îndemnul artistei să investigăm îndeaproape oricare din aceste piese, să le scoatem din rafturi, să le desfacem, să le mirosim, să le citim. (Recunosc că pe unele mi-a venit chiar să le ronţăi într-un colţ, să le cunosc mai bine, aşa cum fac copiii 🙂 Aceste lucrări de artă conţin o acumulare de straturi de memorie şi de timp ce emoţionează: simţim efortul artistei de a fixa trăirile, de a le pune la adăpost de pustiirea pe care timpul le-o aplică fără oprire. În fiecare zi privesc în oglindă moartea lucrând, îl citează Francisc Bacon pe Cocteau; regăsim acest text scris de Maia pe una din tăbliţe. Sunt vreo 80 de tăbliţe: oferă o lectură pasionantă despre piatră şi realitate, despre hârtie, moarte şi senzaţie – ca nişte hieroglife ale vieţii unui atelier de artist decis să nu lase nimic să se piardă în neant.

Dar să revin puţin la „materia primă” – amalgamul acesta din care sunt făcute toate piesele ce compun Marele Dicţionar al Trigii, cum numeşte Maia Oprea instalaţia-obiect.

Într-o tradiţie contemporană a lucrului artistic cu fel şi fel de materiale alternative, m-am dus cu gândul, extrem şi feroce, la Marc Quinn, sculptorul care, când nu lucrează în marmura de Carrara, lucrează în sânge închegat şi, mai subtil şi suportabil, m-am gândit şi la Nicolae Comănescu, pictorul care îşi compune pigmenţi din cărămizi ale clădirilor prăvălite în Bucureşti şi din cenuşa grătarelor unor târziu-în-noapte petreceri prin Berceni. Pentru zercşii ei, Maia Oprea macină în pulbere grunjoasă diverse lucruri care i-au invadat în timp spaţiul locativ şi psihologic şi pe care, compulsiv, nu poate şi nu vrea să le arunce: flori uscate, pagini din cărţi vechi, răşină din pomi, cenuşă din sobă, coji de ouă, fâşii de haine, ambalaje – toate rămăşiţe ale unui trecut care nu se pierde, ci se construieşte într-un obiect nou, recuperatoriu, investit cu semnificaţie.

Maia Oprea: Stivuire

Înţeleg astfel cum ei toţi, artiştii, procedează mai bine decât noi ceilalţi, cei neatenţi şi grăbiţi. Pentru că, tot inspirată de „pasta de lucru” frământată de Maia, mi-am amintit despre plastiglomerat, opera noastră. Acesta este o rocă nouă, creată de natură, dar ca răspuns tragic la avalanşa de deşeuri pe care noi o revărsăm asupra sa. Plasticul topit pe plajele lumii se combină cu sedimente, cu aşchii de lavă sau reziduuri organice, cu scoici, cu lemn şi nisip, într-o rocă indestructibilă, mai densă decât chiar plasticul – şi fără moarte. În aceste roci se va păstra semnul geologic al contribuţiei generaţiei noastre asupra planetei.

Cred că în oglindire inversă, roca nou-creată de Maia Oprea va fi indestructibilă pentru că îşi trage seva din prea-viul vieţii sale: din reziduurile stivuite, reciclate, aruncate şi găsite într-un parcurs ce a purtat-o din apartamente ale copilăriei aglomerate la bloc până în studiouri ultra-echipate ale studenţiei sale nord-americane; din sălile de curs de la Grenoble până la atelierul de la Buzău; de la patinaj la pictură, de la lecţii de desen pentru copii la înot şi lectură asiduă; de la accidente de maşină până la întinerirea în iubirea care i-a adus-o pe fiica sa, Meira.

Aşadar, mă declar fermecată şi asigurată de această operă în creştere continuă a Maiei Oprea; nu mi-e frică de solitudinea care se întrezăreşte şi de regretul transformării din care îşi trage seva, şi nici de rătăcirea departe de locul comun: acolo  stau şansele noastre la nemurire. Posibil suprapuse. Stivuite.





Leave a comment

LOCUS NEMINIS I

[EN] The forests were in fact commonly referred to as the locus neminis, or “place of no one”*. Locus Neminis revives the theme of the forest as an itinerary and an absolute ideal, as an adventure in the unknown and lost paradise, as a return to the origins and nucleus of humanity, as a place of mystery and human aspirations.

What does one see vertically or laterally in a dense forest ? [To look at a tree and see not the leaves, but the space between]. The mute closure of foliage. The boundless oblivion of the dormant mind. A sudden illumination of nothingness. How to picture the sky to oneself in the aspect of a huge animated body: a body not seen but imagined as there beyond the treetops. (based on a citation from *Robert Pogue Harrison “Forests – The Shadows of Civilisation”, pag. 4)

By an internal industry and expansion, our body renews. The snake casts its slough, the caterpillar its wormy coat. The loon retires to solitary ponds to spend it. Our moulting season,[ like that of the animals] must be a crisis in our lives. [In search of a new body] (based on a citation from Henry David Thoreau, Walden – Economy, pg. 22)

The paintings Delirium / Pleasure and Flow of Zăercs are made over my older paintings. It is a recurrence in my artistic path  to paint over compositions that have been wrapped and finished in the past, transforming and destroying at the same time.

finisaj27


[RO] Pădurile erau numite în mod obișnuit locus neminis, sau “locul nimănui”*.

“Locus Neminis” reia tema pădurii ca itinerariu și ideal absolut, ca aventură în necunoscut și paradis pierdut, ca întoarcere la origini și nucleu al umanității, ca lăcaș al misterului și al aspirațiilor umane.

Ce se vede privind în sus sau în jur într-o pădure densă? [Să te uiți la un copac și să vezi nu frunzele, ci spațiul dintre ele] Închiderea mută a frunzișului. Uitarea necuprinsă a minții latente. O iluminare bruscă a nimicului. Cum să imaginezi cerul pentru tine însuți, sub aspectul unui corp uriaș animat: un corp nevăzut, dar imaginat ca acolo dincolo de vârfurile copacilor.   (apud din *Robert Pogue Harrison “Pădurile – Umbrele civilizației”- pag. 4)

Printr-o lucrare internă și o expansiune, corpul se înnoiește. Șarpele își desprinde pielea, omida iese din stratul său de vierme. Cufundarul se retrage în iazuri solitare. Perioada noastră de năpârlire [ca şi cea a animalelor] ar trebui să fie o criză în viața noastră. [În căutarea unui nou corp].  ( apud din  Henry David Thoreau, “Walden” –pag. 22)

Picturile Delir / Plăcere și Flux de zercși sunt realizate peste picturi mai vechi ale mele. Este o recurență în parcursul meu artistic să pictez peste compoziții închegate și terminate în trecut, transformând și distrugând totodată.

 


Leave a comment

DUSTOGRAPHY IV

I worked on this painting in my 38th and 39th weeks of pregnancy, waiting for Meira, my first daughter, to be born. Today I finished this painting dedicated to her, but she still doesn’t seem decided to jump into the world.

DUSTOGRAPHY IV, acrylic on canvas, 150 x 150 cm, 2015 Continue reading


1 Comment

COLOURS OF LIFE @ CANTACUZINO CASTLE

The opening of Colours of Life exhibition at Cantacuzino Castel, Bușteni — with Andreea Floreanu, Radu Rodideal, Alexandru Cazanaru, Oana Ionel, Bianca Ioniță, Thomas Emmerling and Alexandra Tataru at Castelul Cantacuzino.

The opening of Colours of Life exhibition at Cantacuzino Castel, Bușteni — with (from left to right) Andreea Floreanu, Radu Rodideal,  Alexandru Cazanaru, Maia Ștefana Oprea, Bianca Ioniță, Thomas Emmerling and Alexandra Tataru at Castelul Cantacuzino.

http://www.ziarulring.ro/stiri/eveniment/267076/2015/Dupa-Dali-pariul-culorilor-la-Castelul-Cantacuzino-#.Vi3d6yj00FQ.facebook

A great lover of art, Thomas Emmerling, the man who brought Salvador Dali at the famous Romanian Cantacuzino Castle in Bușteni (in the southern Carpathian Mountains), held at the same sumptuous palace in Prahova Valley an interesting art exhibition of Young Romanian Art. Seven top artists of the new generation (Alexandra Baciu Alexandru Căzănaru, Andreea Floreanu, Bianca Ioniță, Maia Ștefana Oprea, Radu Rodideal and Alexandra Camelia Tătaru) present their works in the exhibition “Colours of Life”, from Saturday, 24 October until December 6, 2015. Continue reading


Leave a comment

HARILAQ ‘4 ART FESTIVAL – KOSOVO 2015

Kosova Art Festival 2015_13

Every year, at the beginning of June, the Harilaq Art Festival (organised by the Municipality of Fushe Kosova and Muhamet Metis ) takes place near Prishtina, Kosovo. The Harilaq fortress is situated on top of the hill known by the local toponomy as the Gradina – Harilaq. It is built on the remain of an earlier prehistoric settlement, attested by the archaeological findings. Continue reading


Leave a comment

‘COME AND LOOK. I(t) kicked the bucket. I(t)’M lying there, totally snuffed!’ – part 2

Within the installation ‘COME AND LOOK. I(t) kicked the bucket. I(t)’M lying there, totally snuffed!’, the public was invited to take one zăerc (What is a zăerc?) from the installation, in order to later photograph it its the new space (public space, inside the apartment, uncertain space, selfie with the zăerc, etc.).

Below are the photos received from the public and exposed as part of the installation and within the exhibition “What About Gregor Samsa” @ Galeria Anca Poterașu, Bucharest. MANY THANKS to all the participants !