Maia Stefana Oprea


Leave a comment

The Girl From the Life Archive / Fata de la arhiva de viață

[EN] The article “Maia – The Girl From the Life Archive” , written by Gabriela Massaci, was published in Life Magazine in September 2016| Reading time: 6 mins

Gabriela Massaci (left) with Maia Ștefana Oprea (right) and her older daughter Meira ©http://www.annartgallery.ro

I found on my office desk a kind of mold: white-glossy, light as a feather – and somewhat similar to an ocean shell, with its spine bent and with some spurs that seemed to come out from the vertebrae of an unknown body .

I was intrigued by the ‘piece’. I twisted it on one side and the other, I tried to fit my fingers in the grooves that gave a sinuous contour and a thrill to this little white curiosity. I say thrill because, as incomprehensible as it was, it released a desire to be covered inside the hand, it was searching for a place. I wouldn’t know to say if it was ‘beautiful’ in any way; rather not, but it looked serious, clean and seemed to store secrets – for which I was suddenly excited.


I left it waiting on the desk and went to see how the preparations advanced for the MethaLan exhibition, a very strong curatorial project in the making by a group of young artists, in the autumn of 2015, in our gallery. A colleague asked me if I liked Maia Oprea’s zăerc. Zăerc ?! Yes, this is how the white object found on my desk was called. It was a small gestualist work, say, the solidified trace of a tight fist. Her fist, the artist’s. It means her hand is smaller than mine, I said, thinking about my unsuccessful attempt to perfectly embrace that object. And it means that I have already shaken hands with this Maia Oprea, I met her in absentia.

Between the delights and various bewilderments that art brings about, this meeting with an unknown artist was unforgettable to me.

At the opening of the group exhibition I met her personally. A young girl, with an alert look; She was tirelessly voluble – and pregnant. She was about to give birth shortly. She had also come with her husband and parents, a team in its own right, a sort of commando animated by art. I learned about her projects – and about the material that she invented, the mixture from which she had made my white Zăerc. I also found that this one was not alone in the world: the entire work, in continuous progress, consisted of an army of Zăercs, with diverse morphologies, as many witness-containers of hand movements, imaginary of the artist and of passing life.

At a year away from that moment, Maia Oprea won the AnnArt 2016 prize and has presently a solo exhibition at the gallery on Paris 39 street – painting and object-installation.

curator Raluca Băloiu in front of In-Trigâ installation, in Stacking exhibition @ AnnArt Gallery

With a weak alert spoiler (in fact, what can we uncover in art, when looking and the meaning of emotion are such individually-subjective experiences ?) – will let you know though that her exhibition entitled ‘Stacking’ is about inventing a mechanism to capture time.

Thus, a bookcase, as big as the whole big wall, is presented to us as a dictionary-archive with shelves on which are gathered varied signs of a personal path, lucid and sensible: chubby-flabby rolls, much like those that keep the window frames from draft; stainless steel boxes with insects, large and strange boulders, multi-layered in fiber and color; containers with embers from the stove of a stay at the countryside; a bottle with clear water (from ….?) and rows, rows of tablets from a kind of coarse clay, like a blend of sesame, which is a fascinating support for a variety of messages painted-written by Maia. Along with the Transmographies paintings, similar to some delicate curtains that let us watch in the bright areas of the spine called time, all these make up a mysterious road journal.

I really liked the artist’s urge to closely investigate any of these pieces, to remove them from the shelves, to uncover them, to smell them, to read. them (I admit that I even felt like crunching some in a corner, to know them better, as children do:) These works of art contain an accumulation of layers of memory and of time which touches: we feel the effort of the artist to fix feelings, to put them to shelter from the desolation that time applies them without stopping. ‘Every day I see in the mirror death working’, Francis Bacon quotes Cocteau; we find this text written by Maia on one tablet. There are some 80 tablets: they provide an exciting reading about rock and reality, about paper, death and sensation – like hieroglyphics of a studio life of an artist decided to leave nothing to be lost in nothingness.

But to return to the ‘materia prima’ – this amalgam of which are made all the pieces that make up the Great Dictionary of the Trigâ, as Maia Oprea calls the object-installation.

In a contemporary artistic tradition of working with kinds and kinds of ‘alternative materials’, I went thinking, extreme and fierce, to Marc Quinn, the sculptor who, when not working in Carrara marble, works in clotted blood and, more subtle and bearable, I also thought of Nicolae Comanescu, the painter who composes his pigments from bricks of buildings fallen down in Bucharest and ashes from late-in-night barbeque parties in Berceni. For her zăercs, Maia Oprea grinds into gritty powder different things that have invaded with time her living and psychological space and which, compulsively, she cannot and does not want to throw: dried flowers, pages from old books, resin from trees, ashes from the stove, egg shells, strips of clothing, packaging – all remnants of a past that is not lost, but builds into a new recuperatory object, invested with significance.

We thus understand how they all, artists, proceed better than the rest of us, the careless and rushed. Because, still inspired by the “paste work” blended by Maia, I remembered about plastiglomerate, our own work. This is a new rock created by nature, but in response to the tragic avalanche of waste that we bestow upon it. Plastic melted on the beaches of the world combines with sediment, lava splinters or with organic waste, with shells, wood and sand, in an indestructible rock, even denser than plastic – and without dying. In these rocks will be kept the geological sign of our generation’s contribution to the planet.

‘Death’ tablet – view from Stacking exhibition
‘Form’ tablet – view from Stacking exhibition

I think in reverse reflection, that the newly created rock by Maia Oprea will be indestructible, because it is rooted in the too-alive of her life: the debris stacked, recycled, discarded and found in a journey that has taken her from apartment suites of her crowded childhood to ultra-equipped studios of her north-American studentship; in classrooms from Grenoble to the studio in Buzău; from skating to painting, from drawing lessons with children to swimming and hard reading; from car accidents to the rejuvenation in the love that brought her daughter, Meira.

Therefore, I declare myself charmed and assured of Maia Oprea’s work in continual growth; I’m not afraid of the solitude that foresees and the regret for the transformation in which she is rooted, nor for straying far from common place: there stand our chances for immortality. Possibly overlapped. Stacked.

Gabriela Massaci


[RO] Articolul “Maia – Fata de la arhiva de viață” , scris de Gabriela Massaci, a fost publicat în revista Life în September 2016.

Am găsit pe birou un soi de mulaj: alb-lucios, uşor ca un fulg – şi întrucâtva asemănător unei cochilii de ocean, cu spinarea curbată, şi cu nişte pinteni care parcă ies din vertebrele unui corp neştiut.

M-a intrigat „piesa”. Am sucit-o pe o parte şi pe alta, am încercat să îmi potrivesc degetele în şanţurile care dădeau contur sinuos şi freamăt acestei mici ciudăţenii albe. Zic freamăt pentru că, aşa de neînţeles cum era, degaja o dorinţă să fie cuprinsă în mână, îşi caută un loc. Nu ştiu să spun dacă era „frumoasă” în vreun fel; mai degrabă nu, dar avea un aer serios, curat şi părea că înmagazinează secrete – fapt pentru care m-a emoţionat brusc.

Am lăsat-o în aşteptare pe birou şi m-am dus să mai văd cum avansează pregătirile expoziţiei MethaLan, un proiect curatorial foarte puternic pe care un colectiv de artişti tineri îl făcea atunci, în toamna lui 2015, în galeria noastră. O colegă m-a întrebat dacă mi-a plăcut zăerc-ul Maiei Oprea. Zăerc?! Da, aşa se chema obiectul alb pe care îl găsisem pe birou. Era o mică lucrare gestualistă, să zicem, a Maiei Oprea: urma solidificată a strângerii unui pumn. Pumnul ei, al artistei. Înseamnă că are mâna mai mică decât a mea, mi-am zis, cu gândul la încercarea mea nereuşită de a cuprinde perfect acel obiectŞi înseamnă că am dat deja mâna cu această Maia Oprea, am cunoscut-o in absentia.

Între încântările şi perplexităţile felurite pe care ţi le prilejuieşte arta, această întâlnire cu un artist necunoscut a fost pentru mine de neuitat.

La vernisajul expoziţiei de grup am cunoscut-o şi personal. O fată tânără, cu privire alertă; era neobosit volubilă – şi însărcinată. Urma să nască în scurt timp. Venise şi cu soţul şi cu părinţii, o echipă în toată regula, un fel de comando animat de artă. Am aflat despre proiectele ei – şi despre materialul pe care l-a inventat, pasta din care făcuse Zăerc-ul meu alb. Am mai aflat şi că acesta nu era singur pe lume: lucrarea întreagă, în desfăşurare continuă, era alcătuită dintr-o armată de Zăercşi, cu diverse morfologii, tot atâtea containere-martor ale mişcărilor mâinii, imaginarului artistei şi al trecerii vieţii.

Maia Oprea: Stivuire

La un an distanţă de acel moment Maia Oprea a câştigat premiul AnnArt 2016 şi are în această perioadă o expoziţie personală la galeria de pe Paris 39 – pictură şi instalaţie-obiect.

Cu un slab spoiler alert (în fond, ce putem deconspira în artă, când privirea şi înţelesul emoţiei sunt experienţe atât de subiectiv-individuale?) – vă spun totuşi că în expoziţia ei, numită Stivuire, este vorba despre inventarea unui mecanism de captură a timpului.

Astfel, o bibliotecă, mare cât tot peretele cel mare, ne este prezentată ca un dicţionar-arhivă pe ale cărui rafturi sunt adunate felurite semne ale unui drum personal  lucid şi sensibil: rulouri dolofan-molatice, cam ca cele care păzesc ramele ferestrelor de curent; cutii de inox cu insecte, bolovani mari şi stranii, multi-stratificaţi în fibră şi culoare; recipiente cu tăciuni din vreo sobă a vreunei vacanţe la ţară; o sticlă cu apă limpede (din …?) şi rânduri-rânduri de tăbliţe dintr-un soi de lut aspru, ca un amalgam de susan, şi care e un suport fascinant pentru diverse mesaje pictat-scrise de Maia. Alături de picturile transmografii, ca nişte jaluzele delicate care ne lasă să privim în spaţiile luminoase ale coloanei continue numită timp, toate acestea alcătuiesc un misterios jurnal de drum.

Mi-a plăcut mult îndemnul artistei să investigăm îndeaproape oricare din aceste piese, să le scoatem din rafturi, să le desfacem, să le mirosim, să le citim. (Recunosc că pe unele mi-a venit chiar să le ronţăi într-un colţ, să le cunosc mai bine, aşa cum fac copiii 🙂 Aceste lucrări de artă conţin o acumulare de straturi de memorie şi de timp ce emoţionează: simţim efortul artistei de a fixa trăirile, de a le pune la adăpost de pustiirea pe care timpul le-o aplică fără oprire. În fiecare zi privesc în oglindă moartea lucrând, îl citează Francisc Bacon pe Cocteau; regăsim acest text scris de Maia pe una din tăbliţe. Sunt vreo 80 de tăbliţe: oferă o lectură pasionantă despre piatră şi realitate, despre hârtie, moarte şi senzaţie – ca nişte hieroglife ale vieţii unui atelier de artist decis să nu lase nimic să se piardă în neant.

Dar să revin puţin la „materia primă” – amalgamul acesta din care sunt făcute toate piesele ce compun Marele Dicţionar al Trigii, cum numeşte Maia Oprea instalaţia-obiect.

Într-o tradiţie contemporană a lucrului artistic cu fel şi fel de materiale alternative, m-am dus cu gândul, extrem şi feroce, la Marc Quinn, sculptorul care, când nu lucrează în marmura de Carrara, lucrează în sânge închegat şi, mai subtil şi suportabil, m-am gândit şi la Nicolae Comănescu, pictorul care îşi compune pigmenţi din cărămizi ale clădirilor prăvălite în Bucureşti şi din cenuşa grătarelor unor târziu-în-noapte petreceri prin Berceni. Pentru zercşii ei, Maia Oprea macină în pulbere grunjoasă diverse lucruri care i-au invadat în timp spaţiul locativ şi psihologic şi pe care, compulsiv, nu poate şi nu vrea să le arunce: flori uscate, pagini din cărţi vechi, răşină din pomi, cenuşă din sobă, coji de ouă, fâşii de haine, ambalaje – toate rămăşiţe ale unui trecut care nu se pierde, ci se construieşte într-un obiect nou, recuperatoriu, investit cu semnificaţie.

Maia Oprea: Stivuire

Înţeleg astfel cum ei toţi, artiştii, procedează mai bine decât noi ceilalţi, cei neatenţi şi grăbiţi. Pentru că, tot inspirată de „pasta de lucru” frământată de Maia, mi-am amintit despre plastiglomerat, opera noastră. Acesta este o rocă nouă, creată de natură, dar ca răspuns tragic la avalanşa de deşeuri pe care noi o revărsăm asupra sa. Plasticul topit pe plajele lumii se combină cu sedimente, cu aşchii de lavă sau reziduuri organice, cu scoici, cu lemn şi nisip, într-o rocă indestructibilă, mai densă decât chiar plasticul – şi fără moarte. În aceste roci se va păstra semnul geologic al contribuţiei generaţiei noastre asupra planetei.

Cred că în oglindire inversă, roca nou-creată de Maia Oprea va fi indestructibilă pentru că îşi trage seva din prea-viul vieţii sale: din reziduurile stivuite, reciclate, aruncate şi găsite într-un parcurs ce a purtat-o din apartamente ale copilăriei aglomerate la bloc până în studiouri ultra-echipate ale studenţiei sale nord-americane; din sălile de curs de la Grenoble până la atelierul de la Buzău; de la patinaj la pictură, de la lecţii de desen pentru copii la înot şi lectură asiduă; de la accidente de maşină până la întinerirea în iubirea care i-a adus-o pe fiica sa, Meira.

Aşadar, mă declar fermecată şi asigurată de această operă în creştere continuă a Maiei Oprea; nu mi-e frică de solitudinea care se întrezăreşte şi de regretul transformării din care îşi trage seva, şi nici de rătăcirea departe de locul comun: acolo  stau şansele noastre la nemurire. Posibil suprapuse. Stivuite.




Advertisements


1 Comment

STACKING/ STIVUIRE @ Annart Gallery 2016

[EN] Following the receipt of the AnnArt Prize that the AnnArt Foundation offers to young artists, starting from 2011, in September 2016 took place the exhibition STACKING, curated by Raluca Băloiu, which comprised a series of works, from painting to the installation-object – created over the years 2015, 2016. The viewer meets with a complex network of pieces of an unusual archive, composed of objects built on media such as canvas, cardboard and tablets; By the composition of the latter (recycled paper, vegetable dust and ashes) the artist Maia Ştefana Oprea defines the approach of recovering a flow of personal life, with openness to the collective horizon, interconnected and impermanent.

————————————————————————————————————————————————————-[RO] Ca urmare a primirii Premiului AnnArt pe care Fundaţia AnnArt îl oferă tinerilor artişti, cu începere din 2011, în luna septembrie 2016 a avut loc expoziția Stivuire, curatoriată de Raluca Băloiu, care a cuprins o serie de lucrări, de la pictură la instalaţie-obiect – create pe parcursul anilor 2015, 2016. Privitorul se întâlneşte cu o reţea complexă de piese ale unei arhive insolite, compuse din obiecte construite pe suporturi precum pânză, carton şi tăbliţe; prin compoziţia acestora din urmă (hârtie reciclată, praf vegetal şi cenuşă) artista Maia Ștefana Oprea îşi defineşte abordarea recuperării unui flux al vieţii personale, cu deschidere către orizontul colectiv, interconectat şi impermanent. 

poze mp 1

expozitie maia (16)

signing – at the opening of Stacking exhibition, September 2016 at Annart Gallery

poze mp 2

signature on the wall of Annart Gallery

maiaverni (25 of 78)

opening of Stacking exhibition at Annart Gallery, artist Maia Ștefana Oprea (left), Gabriela Massaci (center), curator Raluca Băloiu (right)

Continue reading